Ghid practic

Ghid practic: Legislaţia aplicabilă lucrătorilor din Uniunea Europeană (UE),

Spaţiul Economic European (SEE) şiElveţia.

august 2012

PARTEA I: DETAŞAREA LUCRĂTORILOR

1. Care este sistemul de securitate socială aplicabil salariaţilor detaşaţi temporar într-un alt stat membru?

2. Cum este definită detaşarea lucrătorilor în legislaţia comunitară specifică?

3. Ce criterii se aplică pentru a se stabili dacă un angajator îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile în statul „de origine a detaşării”?

4. Când există o relaţie directă între întreprinderea de origine a detaşării şi lucrătorul detaşat?

5. Ce se întâmplă în cazul lucrătorilor recrutaţi într-un stat membru în vederea detaşării într-un alt stat membru?

6. Ce se întâmplă în situaţia în care un lucrător este detaşat pentru a lucra în mai multe întreprinderi?

7. Există situaţii în care aplicarea dispoziţiilor privind detaşarea este absolut imposibilă?

8. Ce se întâmplă în cazul persoanelor care desfăşoară activităţi independente care lucrează temporar într-un alt stat membru?

9. Ce criterii se aplică pentru a se stabili dacă o persoană desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în statul de origine a detaşării?

10. Ce înseamnă activitate „similară”?

11. Ce proceduri trebuie urmate în cazul unei detaşări?

12. Acorduri privind derogările de la legislaţia care reglementează detaşările

13. După încheierea unei detaşări, când poate o persoană să solicite o nouă detaşare?

14. Care este poziţia în privinţa detaşărilor care au fost deja aprobate şi care au început în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 1408/71? Sunt aceste perioade luate în considerare pentru perioada de 24 de luni permisă în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004?

15. Suspendarea sau întreruperea perioadei de detaşare

16. Comunicarea modificărilor care apar în timpul perioadei de detaşare

17. Furnizarea informaţiilor şi monitorizarea conformităţii

PARTEA II: DESFĂŞURAREA DE ACTIVITĂŢI ÎN DOUĂ SAU MAI MULTE STATE MEMBRE

1. Care este sistemul de securitate socială aplicabil persoanelor care lucrează în mod obişnuit în două sau mai multe state membre?

2. Când o persoană poate fi considerată ca desfăşurând în mod obişnuit o activitate în două sau mai multe state membre?

3. Cum este definită activitatea substanţială?

4. Activitatea substanţială şi lucrătorii din sectorul transporturilor internaţionale

5. Pentru ce perioadă ar trebui evaluată activitatea substanţială ?

6. Ce ar trebui să se întâmple în cazul modificării listelor de serviciu sau a tiparelor de lucru?

7. Stabilirea sediului sau a locului de desfăşurare a activităţii

8. Ce proceduri trebuie să urmeze o persoană în cazul în care îşi desfăşoară activitatea în două sau mai multe state membre?

9. Ce se întâmplă cu persoanele care desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre?

10. Când se poate considera că o persoană desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre?

11. Cum este definită o parte substanţială a activităţii independente?

12. Ce proceduri trebuie să urmeze o persoană care desfăşoară o activitate independentă în cazul în care lucrează în două sau mai multe state membre?

13. Ce criterii se aplică în momentul stabilirii centrului de interes al activităţilor?

14. În ce situaţie se află o persoană care este salariată, dar desfăşoară şi o activitate independentă în state membre diferite?

15. Există reglementări speciale în vigoare pentru o persoană care lucrează în mai multe state membre în cazul căreia legislaţia aplicabilă a fost deja hotărâtă în temeiul Regulamentului nr. 1408/71?

16. Începând cu ce dată se aplică legislaţia aplicabilă în cazul în care o persoană care intră sub incidenţa dispoziţiilor provizorii solicită să fie evaluată în temeiul Regulamentului nr. 883/2004?

Introducere

De ce avem nevoie de prezentul ghid?

Articolul 76 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 impune statelor membre să comunice între ele şi să promoveze schimbul de experienţă şi de bune practice administrative pentru a facilita aplicarea uniformă a dreptului comunitar. Acest principiu se bazează pe principiul eficacităţii schimbului de informaţii între instituţii şi pe obligaţia cetăţenilor şi a angajatorilor de a furniza informaţii exacte şi prompte. Prezentul ghid are drept scop să ofere, la diferitele niveluri practice şi administrative implicate în punerea în aplicare a dispoziţiilor comunitare specifice, un instrument de lucru util pentru a sprijini instituţiile, angajatorii şi cetăţenii în ceea ce priveşte stabilirea statului membru a cărui legislaţie se aplică în anumite circumstanţe.

Scurtă prezentare a normelor

Principiul călăuzitor este acela că persoanele cărora li se aplică regulamentele intră sub incidenţa legislaţiei unui singur stat membru. În cazul persoanelor salariate sau care desfăşoară activităţi independente, se aplică, de regulă, legislaţia statutului membru în care se realizează activitatea. Acest principiu mai este numit lex loci laboris. Persoanele care primesc remuneraţii în numerar pe termen scurt pentru desfăşurarea unei activităţi salariate sau independente intră, de asemenea, sub

incidenţa legislaţiei statului membru în care are loc activitatea. Orice altă persoană se supune legislaţiei statului membru de reşedinţă. Cu toate acestea, în anumite situaţii foarte specifice, se justifică alte criterii decât locul de muncă efectiv. Asemenea situaţii includ detaşarea lucrătorilor într-un alt stat membru pentru o perioadă determinată şi cazurile în care o persoană lucrează în două sau mai multe state, precum şi anumite categorii de lucrători, cum ar fi funcţionarii publici. Normele pentru stabilirea statului membru a cărui legislaţie urmează să se aplice sunt prevăzute în articolele 11 – 16 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, iar dispoziţiile aferente de punere în aplicare sunt prevăzute în articolele 14 - 21 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 (denumite în continuare, „regulamentele”). Aceste norme sunt interpretate şi de către Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială (denumită în continuare „Comisia administrativă”), în Decizia nr. A2.

Prezentul ghid este structurat în două părţi:

Partea I priveşte detaşarea lucrătorilor
Partea II priveşte desfăşurarea unei activităţi în două sau mai multe state membre

Partea I: Detaşarea lucrătorilor

1. Care este sistemul de securitate socială aplicabil salariaţilor detaşaţi temporar într-un alt stat membru?

Există situaţii în care un angajator dintr-un stat membru („statul de origine a detaşării”) doreşte să trimită un angajat să lucreze într-un alt stat membru („statul de angajare”). Angajaţii aflaţi în această situaţie sunt denumiţi lucrători detaşaţi. Conform normelor comunitare, lucrătorii care se deplasează pe teritoriul Uniunii Europene trebuie să facă obiectul unei singure legislaţii în materie de securitate

socială. În conformitate cu regulamentele, schema de securitate socială aplicabilă celor care se deplasează în interes de serviciu dintr-un stat membru în alt stat membru este, în general, cea stabilită de legislaţia statului membru în care se află noul loc de muncă. Pentru a încuraja cât mai mult posibil libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor, pentru a evita complicaţiile inutile şi costisitoare dar şi de altă natură care nu ar fi în interesul lucrătorilor, al întreprinderilor şi al administraţiilor, dispoziţiile comunitare în vigoare permit anumite excepţii de la principiul general menţionat mai sus. Principala excepţie este cerinţa de a menţine afilierea lucrătorului la schema de securitate socială a statului membru în care întreprinderea angajatoare îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea (statul de origine a detaşării) ori de câte ori respectivul lucrător este trimis de către acea întreprindere într-un alt stat membru (statul de angajare) pe o perioadă de timp care încă de la început este limitată (maximum 24 de luni) şi dacă anumite condiţii, discutate mai amănunţit în continuare, continuă să se aplice. Aceste situaţii – în cazul cărora există exceptări de la plata contribuţiilor de asigurare în statul de angajare – cunoscute mai bine sub denumirea de detaşare de lucrători sunt reglementate de articolul 12 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004. Normele, care vizează atât persoanele salariate cât şi persoanele care desfăşoară activităţi independente, sunt descrise mai jos.

2. Cum este definită detaşarea lucrătorilor în legislaţia comunitară specifică?

În conformitate cu dispoziţiile susmenţionate din regulament, o persoană care lucrează ca persoană salariată pe teritoriul unui stat membru în numele unui angajator care îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile în acel stat, care este trimisă de respectivul angajator într-un alt stat membru pentru a desfăşura o activitate în beneficiul respectivului angajator continuă să se supună legislaţiei statului de origine a detaşării cu condiţia ca:

durata anticipată a activităţii în cauză să nu depăşească 24 luni

şi

persoana respectivă să nu fie trimisă pentru a înlocui o altă persoană detaşată.

Măsurile de detaşare sunt menite să încurajeze angajatorii (şi lucrătorii) care necesită persoane care să lucreze temporar în altă ţară. Astfel, aceste măsuri nu pot fi utilizate pentru a asigura personalul întreprinderi sau personalul necesar unei activităţi pe bază de contract în mod permanent, prin detaşarea repetată a mai multor lucrători pe aceleaşi posturi şi în aceleaşi scopuri. În consecinţă, pe lângă caracterul temporar al detaşării şi pe lângă faptul că aceasta nu are ca scop înlocuirea unui alt lucrător, există o serie de puncte importante care trebuie remarcate cu privire la această regulă specială. În primul rând, angajatorul trebuie să îşi desfăşoare în mod obişnuit activităţile în statul de origine a detaşării. În plus, regula potrivit căreia lucrătorul „desfăşoară o activitate în numele unui angajator” se referă la faptul că pe parcursul perioadei de detaşare trebuie să existe o relaţie directă între angajatorul de origine a detaşării şi lucrătorul detaşat.

3. Ce criterii se aplică pentru a se stabili dacă un angajator îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile în statul „de origine a detaşării”?

Expresia „care îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile în acest stat membru” se referă la o întreprindere care, de regulă, desfăşoară activităţi substanţiale pe teritoriul statului membru în care este stabilită. Dacă activităţile întreprinderii se limitează la gestionare internă, nu se va considera că întreprinderea îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile în respectivul stat membru. Pentru a stabili dacă o întreprindere desfăşoară activităţi substanţiale, trebuie să se ia în considerare toate criteriile caracteristice activităţilor desfăşurate de întreprinderea în cauză. Criteriile trebuie să fie corespunzătoare caracteristicilor specifice fiecărei întreprinderi şi naturii reale a activităţilor desfăşurate. Existenţa activităţilor substanţiale în statul de origine a detaşării poate fi verificată prin

intermediul mai multor factori obiectivi, iar următorii au o deosebită importanţă. Trebuie reţinut că aceasta nu este o listă exhaustivă, deoarece criteriile trebuie să fie adaptate fiecărui caz în parte şi trebuie să ia în considerare natura activităţilor desfăşurate de către întreprindere în statul în care este stabilită. De asemenea, poate fi necesar să fie luate în considerare şi alte criterii corespunzătoare caracteristicilor specifice şi naturii reale a activităţilor întreprinderii în statul în care este stabilită:

locul în care întreprinderea de origine a detaşării îşi are sediul social şi administraţia;
numărul de angajaţi din cadrul personalului administrativ al întreprinderii de detaşare prezenţi în statul de origine a detaşării şi în statul de angajare – prezenţa exclusivă a personalului administrativ în statul de origine a detaşării elimină per se aplicabilitatea dispoziţiilor privind detaşarea în cazul întreprinderii respective;
locul de recrutare a lucrătorului detaşat;
locul în care sunt încheiate majoritatea contractelor cu clienţii;
legea aplicabilă contractelor semnate de întreprinderea de origine a detaşării cu clienţii şi cu lucrătorii săi;
numărul contractelor executate în statul de origine a detaşării şi în statul de angajare;
cifra de afaceri realizată de întreprinderea de origine a detaşării în statul de origine a detaşării şi în statul de angajare în timpul unei perioade tipice adecvate (de exemplu, o cifră de afaceri de aproximativ 25% din cifra de afaceri totală în statul de origine a detaşării poate reprezenta un indicator suficient, însă cazurile în care cifra de afaceri este sub 25% ar impune o analiză mai detaliată);
perioada de timp de la stabilirea întreprinderii în statul membru de origine a detaşării.

Atunci când se evaluează activitatea substanţială din statul de origine a detaşării, instituţiile trebuie să verifice şi dacă angajatorul care solicită o detaşare este angajatorul real al lucrătorilor implicaţi. Aceasta are o importanţă deosebită în situaţiile în care un angajator utilizează o combinaţie de personal angajat permanent şi personal angajat temporar.

Exemplu:

Întreprinderea A din statul membru X are o comandă pentru realizarea unei lucrări de zugrăvire în statul membru Y. Se preconizează că lucrarea va dura două luni. Pe lângă cei şapte membrii ai personalului său permanent, societatea A are nevoie de alţi trei lucrători temporari de la o agenţie B de recrutare de personal temporar care să fie trimişi în statul membru Y; aceşti lucrători temporari lucrează deja în cadrul întreprinderii A. Întreprinderea A solicită agenţiei de muncă B să detaşeze aceşti trei lucrători temporari în statul membru Y împreună cu cei şapte lucrători ai săi. Cu condiţia să fie îndeplinite toate celelalte criterii pentru detaşare, lucrătorilor prin agent de muncă temporară li se va aplica în continuare legislaţia statului membru X – ca şi în cazul membrilor personalului permanent. Agenţia de muncă temporară B este, în mod evident, angajatorul lucrătorilor temporari.

4. Când există o relaţie directă între întreprinderea de origine a detaşării şi lucrătorul detaşat?

Din interpretarea dispoziţiilor, din jurisprudenţa comunitară şi din practica zilnică decurg o serie de principii care reglementează situaţiile în care există o relaţie directă între întreprinderea de detaşare şi lucrătorul detaşat. Acestea include următoarele:

responsabilitatea pentru recrutare;
trebuie să fie evident faptul că un contract care rezultă din negocierile care au condus la recrutare a fost şi continuă să fie aplicabil pe parcursul perioadei de detaşare pentru părţile implicate în întocmirea acestuia;
puterea de a rezilia contractul de muncă (concediere) trebuie să aparţină exclusiv întreprinderii de detaşare;
întreprinderea de detaşare trebuie să îşi păstreze puterea de a stabili „natura” muncii efectuate de către lucrătorul detaşat nu în sensul definirii detaliilor tipului de muncă ce urmează a fi efectuată şi a modului în care urmează să fie efectuată, ci în sensul mai general de stabilire a produsului finit al respectivei munci sau al serviciului de bază care urmează să fie prestat;
obligaţia în ceea ce priveşte remunerarea lucrătorului aparţine întreprinderii care a încheiat contractul de muncă. Aceasta nu aduce atingere niciunui eventual acord între angajatorul din statul de origine a detaşării şi întreprinderea din statul de angajare în ceea ce priveşte modul în care sunt efectuate plăţile effective către salariat;
puterea de a impune sancţiuni disciplinare împotriva angajatului aparţine întreprinderii de origine a detaşării.

Exemple:

a) Întreprinderea A cu sediul în statul membru A trimite temporar un lucrător în străinătate pentru a desfăşura o activitate în întreprinderea B situată în statul membru B. Lucrătorul continuă să aibă un contract doar cu întreprinderea A, pe baza căruia este îndreptăţit să pretindă remuneraţia

Soluţie: Întreprinderea A este angajatorul lucrătorului detaşat deoarece cererea de remuneraţie a lucrătorului este adresată doar întreprinderii A. Această situaţie este valabilă chiar şi atunci când întreprinderea B rambursează întreprinderii A parţial sau total remuneraţia deducând-o din impozit drept cheltuieli de exploatare în statul membru B.

b) Întreprinderea A cu sediul în statul membru A trimite temporar un lucrător în străinătate pentru a desfăşura o activitate în întreprinderea B situată în statul membru B. Lucrătorul continuă să aibă un contract cu întreprinderea A. Cererile sale corespunzătoare privind remuneraţia sunt adresate şi întreprinderii A. Lucrătorul încheie însă un contract suplimentar şi cu societatea B şi primeşte remuneraţie şi de la societatea B.

Soluţia a): Pe durata angajării sale în statul membru B, lucrătorul are doi angajatori. Atunci când lucrează exclusiv în statul membru B, acesta intră sub incidenţa legislaţiei statului membru B, în temeiul articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004. Aceasta presupune că remuneraţia plătită de către întreprinderea A este luată în considerare pentru a stabili contribuţiile la asigurările sociale plătibile în statul membru B.

Soluţia b): În cazul în care lucrătorul lucrează periodic şi în statul membru A, dispoziţiile articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 trebuie să fie utilizate pentru a se stabili dacă este aplicabilă legislaţia statului membru A sau cea a statului membru B.

c) Întreprinderea A cu sediul în statul membru A trimite temporar un lucrător în străinătate pentru a efectua o lucrare în întreprinderea B situată în statul membru B. Contractul de muncă încheiat cu întreprinderea A este suspendat pe durata activităţii lucrătorului în statul membru B. Lucrătorul încheie un contract de muncă cu întreprinderea B pe perioada activităţii sale în statul membru B şi solicită remuneraţia întreprinderii respective. Soluţie: acesta nu este un caz de detaşare, având în vedere că o relaţie de muncă suspendată nu conţine suficiente legături în temeiul dreptului muncii pentru a se impune continuarea aplicării legislaţiei statului de origine a detaşării. În temeiul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, lucrătorul intră sub incidenţa legislaţiei statului membru B. Dacă legislaţia privind securitatea socială din statul membru B se aplică, în principiu, se poate conveni o derogare în ambele cazuri (exemplele 2 şi 3) în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 833/2004, având în vedere faptul că locul de muncă din statul membru B este de natură temporară, cu condiţia ca această excepţie să fie în interesul lucrătorului şi să se facă o cerere în acest sens. Acest acord necesită aprobarea ambelor state membre implicate.

5. Ce se întâmplă în cazul lucrătorilor recrutaţi într-un stat membru în vederea detaşării într-un alt stat membru?

Normele privind detaşarea lucrătorilor pot include o persoană care este recrutată în vederea detaşării acesteia într-un alt stat membru. Cu toate acestea, regulamentele impun ca o persoană care este detaşată într-un alt stat membru să fie afiliată sistemului de asigurări sociale din statul membru în care este stabilit angajatorul său imediat înainte de începerea activităţii de muncă. O perioadă de cel puţin o lună poate fi considerată conformă cu această cerinţă, în timp ce perioadele mai scurte necesită o evaluare de la caz la caz luându-se în considerare toţi factorii implicaţi. Încadrarea în muncă de către orice angajator din statul de origine a detaşării îndeplineşte această cerinţă. Nu este necesar ca în timpul acestei perioade respectiva persoană să fi lucrat pentru angajatorul care solicită detaşarea sa. Condiţia este îndeplinită şi de către studenţii sau pensionarii sau orice persoană care este asigurată ca urmare a rezidenţei şi afiliată schemei de securitate socială a statului de origine a detaşării. Toate condiţiile normale care se aplică detaşării lucrătorilor în general se aplică şi acestor lucrători. Câteva exemple pentru a clarifica sensul termenului de afiliere la schema de securitate socială „imediat înainte” de începerea activităţii sale salariate în cazuri particulare:

a) La 1 iunie, angajatorul A cu sediul în statul membru A detaşează, printre alţii, lucrătorii X, Y şi Z în statul membru B pentru o perioadă de zece luni în vederea desfăşurării unei activităţi în numele angajatorului A.

b) Lucrătorul X a început activitatea de muncă la angajatorul A la 1 iunie. Imediat înainte de începerea activităţii de muncă, acesta a locuit în statul membru A, intrând sub incidenţa legislaţiei statului membru A deoarece a urmat un curs la o universitate.

c) Lucrătorul Y şi-a început activitatea la angajatorul A tot la 1 iunie. Acesta a locuit în statul membru A imediat înaintea începerii activităţii sale salariate; acesta era un lucrător vamal şi, ca atare, intra sub incidenţa legislaţiei statului membru C.

d) Lucrătorul Z care, de asemenea, şi-a început activitatea la angajatorul A la 1 iunie a lucrat în statul membru A de la 1 mai. Ca urmare a acestei activităţi salariate, acesta s-a supus legislaţiei statului membru A. Cu toate acestea,imediat înainte de 1 mai, lucrătorul Z se supusese legislaţiei statului membru B timp de zece ani ca urmare a unei relaţii de muncă.

Soluţie: Una dintre cerinţele pentru continuarea aplicării legislaţiei statului de origine a detaşării este ca legislaţia privind securitatea socială a statului de origine a detaşării să se fi aplicat lucrătorului imediat înainte de detaşarea acestuia. Nu se impune, însă, ca lucrătorul să fi fost angajat în cadrul întreprinderii de origine a detaşării imediat înainte de detaşarea sa. Lucrătorii X şi Y intrau sub incidenţa legislaţiei statului membru imediat înainte de 1 iunie şi, prin urmare, îndeplinesc cerinţa pentru aplicarea continuă a legislaţiei statului de origine a detaşării în aceasta privinţă. Cu toate acestea, lucrătorul Y s-a supus legislaţiei statului membru C imediat înainte de 1 iunie. Dat fiind că acesta nu s-a supus legislaţiei statului de origine a detaşării imediat înainte de detaşare, în principiu,

acesta va intra sub incidenţa legislaţiei statului membru B în care lucrează efectiv.

6. Ce se întâmplă în situaţia în care un lucrător este detaşat pentru a lucra în mai multe întreprinderi?

Faptul că o persoană detaşată lucrează în diferite intervale sau în timpul aceleiaşi perioade în mai multe întreprinderi din acelaşi stat membru de angajare nu elimină aplicarea dispoziţiilor care guvernează detaşarea. Elementul esenţial şi decisiv în acest caz este ca activitatea salariată să continue să se desfăşoare în numele întreprinderii de detaşare. În consecinţă, este necesar să se verifice întotdeauna existenţa şi continuitatea pe parcursul perioadei de detaşare a relaţiei directe dintre lucrătorul detaşat şi întreprinderea de detaşare. Detaşările în diferite state membre care au loc succesiv vor determina în fiecare caz o nouă detaşare în sensul articolului 12 alineatul (1). Dispoziţiile privind detaşarea nu se aplică în cazul în care o persoană este în mod obişnuit angajată simultan în diferite state membre. Asemenea aranjamente s-ar încadra pentru evaluare în dispoziţiile articolului 13 din regulamentul de bază.

7. Există situaţii în care aplicarea dispoziţiilor privind detaşarea este absolut imposibilă?

Există o serie de situaţii în care normele comunitare elimină a priori aplicarea dispoziţiilor privind detaşarea.

În special, atunci când:

întreprinderea în care a fost detaşat lucrătorul îl pune la dispoziţia unei alte întreprinderi din statul membru în care se află aceasta;
întreprinderea în care a fost detaşat lucrătorul îl pune la dispoziţia unei întreprinderi situate într-un alt stat membru;
lucrătorul este recrutat într-un stat membru cu scopul de a fi trimis de o întreprindere situată într-un al doilea stat membru la o întreprindere situată într-un al treilea stat membru, fără să fie îndeplinite cerinţele privind afilierea prealabilă la sistemul de securitate socială al statului de origine a detaşării;
lucrătorul este recrutat într-un stat membru de o întreprindere situată într-un al doilea stat membru pentru a lucra în primul stat membru;
lucrătorul este detaşat pentru a înlocui o altă persoană detaşată;
lucrătorul a încheiat un contract de muncă cu întreprinderea în care este detaşat.

În aceste cazuri, motivele care au determinat excluderea strictă a aplicabilităţii detaşării sunt clare: complexitatea relaţiilor care decurg din aceste situaţii, precum şi lipsa asigurării unei garanţii în ceea ce priveşte existenţa unei relaţii directe între lucrător şi întreprinderea de origine a detaşării sunt în contradicţie totală cu obiectivul privind evitarea complicaţiilor şi fragmentării administrative a istoricului de asigurări existent care reprezintă raţiunea dispoziţiilor aplicabile detaşării. De asemenea, este necesar să se prevină folosirea incorectă a dispoziţiilor privind detaşarea. În circumstanţe excepţionale, poate fi posibilă înlocuirea unei persoane care a fost deja detaşată, cu condiţia ca perioada permisă pentru detaşare să nu se fi încheiat. Un exemplu în care ar putea apărea această situaţie ar putea fi atunci când lucrătorul a fost detaşat pentru o perioadă de 20 de luni, s-a îmbolnăvit grav după 10 luni şi a fost necesară înlocuirea sa. În această situaţie, este rezonabil să se permit unei alte persoane să fie detaşată pe perioada celor 10 luni rămase din perioada convenită.

8. Ce se întâmplă în cazul persoanelor care desfăşoară activităţi independente care lucrează temporar într-un alt stat membru?

Există situaţii în care o persoană care în mod normal desfăşoară o activitate independentă într-un stat membru („statul de origine a detaşării”) doreşte să lucreze temporar într-un alt stat membru („statul de angajare”). La fel ca în cazul angajaţilor detaşaţi, dacă o persoană care desfăşoară activităţi independente lucrează temporar într-un alt stat membru şi ar intra sub incidenţa legislaţiei statului de angajare, s-ar crea dificultăţi administrative şi confuzie. De asemenea, această situaţie poate să nu fie în avantajul persoanei care desfăşoară activităţi independente. Prin urmare, regulamentele stipulează o regulă specială pentru persoanele care desfăşoară activităţi independente care lucrează temporar într-un alt stat membru. Această regulă seamănă, însă nu este identică, cu regula aplicabilă angajaţilor detaşaţi. Regula prevede că o persoană care desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în statul membru de detaşare şi care desfăşoară o activitate similară în statul membru de angajare continuă să se supună legislaţiei statului de origine a detaşării cu condiţia ca durata previzibilă a activităţii în cauză să nu depăşească 24 de luni.

9. Ce criterii se aplică pentru a se stabili dacă o persoană desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în statul de origine a detaşării?

Regulamentele stipulează că o persoană „care desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă” înseamnă o persoană care de obicei desfăşoară activităţi substanţiale pe teritoriul unui stat membru în care este stabilită. În special, această situaţie se aplică unei persoane care

şi-a desfăşurat activitatea independentă pe o anumită perioadă de timp înainte de data la care acesta se deplasează într-un alt stat membru şi
îndeplineşte orice cerinţe necesare pentru activitatea sa din statul membru în care acesta este stabilită şi continuă să menţină acolo mijloacele care îi permit să îşi exercite activitatea după întoarcere.

Atunci când se stabileşte dacă o persoană desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în statul membru de detaşare, este important să se analizeze criteriile de mai sus. Aceasta analiză ar putea implica o evaluare care indică dacă persoana:

are un sediu în statul de origine a detaşării;
plăteşte impozite în statul de origine a detaşării;
are un număr TVA în statul de origine a detaşării;
este înregistrată la camerele de comerţ sau în cadrul organismelor profesionale din statul de origine a detaşării;
are un card profesional în statul de origine a detaşării.

Regulamentele impun ca o persoană care desfăşoară activităţi independente şi care doreşte să beneficieze de măsurile de detaşare „trebuie să fi desfăşurat acea activitate pe o anumită perioadă de timp” înainte de data detaşării. În acest sens, se poate considera că o perioadă de două luni este conformă cu această cerinţă în timp ce perioadele mai scurte vor presupune o evaluare de la caz la caz.

10. Ce înseamnă activitate „similară”?

Atunci când se stabileşte dacă o persoană se deplasează într-un alt stat membru pentru a desfăşura o activitate „similară” celei desfăşurate în statul de origine a detaşării, trebuie să se ia în considerare natura efectivă a activităţii. Nu este important modul în care acest tip de activitate este clasificat în statul de angajare, mai exact dacă activitatea este denumită activitate salariată sau independentă. Pentru a stabili dacă activitatea este „similară”, lucrarea pe care persoana intenţionează să o efectueze trebuie să fie stabilită în prealabil înainte de plecarea din statul de origine a detaşării. Persoana care desfăşoară activităţi independente trebuie să poată dovedi acest lucru, de exemplu prin prezentarea contractelor privind activitatea. În general, o activitate independentă din acelaşi domeniu ar fi considerată ca fiind o activitate similară. Cu toate acestea, trebuie admis faptul că chiar şi în cadrul sectoarelor, activitatea poate fi foarte diversificată şi nu întotdeauna poate fi posibilă aplicarea acestei reguli generale.

Exemple:

a) A este o persoană care în mod normal lucrează ca tâmplar independent în statul X şi se deplasează în statul Y în care lucrează ca măcelar independent. Nu s-ar considera că acesta desfăşoară o „activitate similară” deoarece activitatea din statul Y nu este similară în niciun fel cu munca pe care o desfăşoară în statul X.

b) B conduce o societate de construcţii în statul X şi acceptă comenzi legate de instalarea sistemelor de canalizare şi electrice. B a semnat un contract în statul Y pentru lucrări constând în instalarea de sisteme electrice şi repararea fundaţiilor.

c) B poate beneficia de dispoziţiile articolului 12 alineatul (2) deoarece acesta intenţionează să se deplaseze în statul Y pentru a începe o activitate similară, şi anume, o activitate din acelaşi domeniu (construcţii).

d) C desfăşoară activităţi independente în statul X constând în prestarea de servicii de transport. C se deplasează temporar în statul Y pentru a executa un contract de instalare de sisteme electrice şi de reparare a fundaţiei. Deoarece activitatea desfăşurată în statul Y diferă de activitatea desfăşurată statul X (sectoare diferite: X – transporturi, Y – construcţii), C nu poate beneficia de dispoziţiile articolului 12 alineatul (2) din regulamentul de bază.

e) D este un avocat independent specializat în drept penal în statul X. Acesta obţine un contract în statul Y pentru a oferi consiliere unei mari întreprinderi, în domeniul guvernanţei corporative. Chiar dacă domeniul în care lucrează este diferit, persoana în cauză continuă totuşi să desfăşoare activităţi în domeniul juridic şi, prin urmare, poate să beneficieze de dispoziţiile privind detaşarea.

11. Ce proceduri trebuie urmate în cazul unei detaşări?

O întreprindere care detaşează un lucrător într-un alt stat membru sau, în cazul unei persoane care desfăşoară activităţi independente, persoana însăşi trebuie să contacteze instituţia competentă din statul de origine a detaşării, dacă este posibil înainte de respectiva detaşare. Instituţia competentă din statul de origine a detaşării trebuie să pună fără întârziere la dispoziţia instituţiei din statul de angajare informaţii privind legislaţia care urmează să se aplice. De asemenea, instituţia competentă din statul de origine a detaşării trebuie să informeze şi persoana implicată şi angajatorul acesteia, în cazul unei persoane salariate, cu privire la condiţiile în care aceştia pot continua să se supună legislaţiei din acel stat şi posibilitatea efectuării unor verificări pe parcursul perioadei de detaşare pentru a se asigura îndeplinirea acestor condiţii. Unui angajat sau unei persoane care desfăşoară activităţi independente ce urmează să fie detaşat într-un alt stat membru sau angajatorului acestuia i se va elibera de către instituţia competentă atestatul A1 (fostul certificat E 101). Atestatul certifică încadrarea lucrătorului în regula specială pentru lucrătorii detaşaţi până la o anumită dată. Acesta ar trebui să indice, după caz, şi condiţiile în care lucrătorul se încadrează în regulile speciale pentru lucrătorii detaşaţi.

12. Acorduri privind derogările de la legislaţia care reglementează detaşările

Regulamentele prevăd că perioada de detaşare nu poate să dureze mai mult de 24 de luni. Cu toate acestea, articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 permite autorităţilor competente din două sau mai multe state membre să încheie acorduri care să stipuleze derogări de la normele privind legislaţia aplicabilă, inclusiv normele special care reglementează detaşările, prezentate mai sus. Acordurile în temeiul articolului 16 necesită acordul instituţiilor din ambele state membre implicate şi pot fi folosite doar în interesul unei persoane sau al unei categorii de persoane. Astfel, deşi acordurile dintre statele membre pot avea ca rezultat o simplificare a procedurilor administrative, acest obiectiv nu poate fi singurul factor determinant al acestor acorduri, interesele persoanei sau persoanelor implicate prevalând asupra oricăror altor considerente. De exemplu, dacă se cunoaşte faptul că durata anticipată a detaşării unui lucrător se va prelungi peste termenul de 24 de luni, trebuie să se încheie un acord în temeiul articolului 16 între statul de origine a detaşării şi statul (statele) de angajare dacă se doreşte ca lucrătorul să continue să se supună legislaţiei aplicabile a statului de origine a detaşării. Acordurile în temeiul articolului 16 pot fi utilizate şi pentru a permite o detaşare retroactivă atunci când aceasta este în interesul lucrătorului implicat, de exemplu atunci când s-a aplicat legislaţia statului membru nepotrivit. Cu toate acestea, detaşarea retroactivă trebuie să fie folosită numai în cazuri cu totul excepţionale. Atunci când se poate preconiza (sau se constată după ce perioada de detaşare a început deja) că o activitate va dura mai mult de 24 de luni, angajatorul sau persoana implicată va transmite fără întârziere o cerere către autoritatea competentă din statul membru sub incidenţa cărui legislaţie persoana implicate doreşte să se afle. Această cerere trebuie să fie trimisă în prealabil ori de câte ori este posibil. Dacă o cerere pentru prelungirea perioadei de detaşare peste termenul de 24 luni nu se transmite sau dacă, după transmiterea cererii, statele implicate nu încheie un acord în temeiul articolului 16 din regulament în vederea extinderii aplicării legislaţiei statului de origine a detaşării, legislaţia statului membru în care persoana lucrează efectiv începe să se aplice imediat ce perioada de detaşare se încheie.

13. După încheierea unei detaşări, când poate o persoană să solicite o nouă detaşare?

După ce un lucrător şi-a încheiat perioada de detaşare, nu poate fi autorizată o nouă perioadă de detaşare pentru acelaşi lucrător, aceleaşi întreprinderi şi acelaşi stat membru decât după o perioadă de două luni de la data finalizării perioadei de detaşare precedente. Derogarea de la acest principiu este totuşi permisă în circumstanţe speciale. Pe de altă parte, dacă lucrătorul detaşat nu a putut să îşi finalizeze activitatea datorită unor evenimente neprevăzute, acesta sau angajatorul său poate solicita o prelungire a perioadei de detaşare iniţială până la finalizarea respectivei activităţi (până la 24 de luni în total) fără a lua în considerare pauza necesară de cel puţin două luni. Această cerere trebuie să fie transmisă şi fundamentată înainte de sfârşitul perioadei iniţiale de detaşare.

Exemple:

a) Lucrătorul A este detaşat din statul membru A către statul membru B pe o perioadă de 12 luni. Pe parcursul acestei perioade, acesta se îmbolnăveşte grav timp de trei luni şi nu poate să continue şi să finalizeze activitatea anticipată în statul membru B. Din cauza faptului că nu a putut să îşi finalizeze

activitatea ca urmare a unor evenimente neprevăzute, lucrătorul sau angajatorul pot solicita o prelungire de trei luni a perioadei iniţiale de detaşare, care să continue imediat după cele 12 luni iniţiale.

b) Lucrătorul B este detaşat din statul membru A în statul membru B pe o perioadă de 24 de luni în vederea realizării unei lucrări de construcţii. În timpul acestei perioade, se constată că, din cauza unor dificultăţi legate de proiect, lucrarea nu poate fi finalizată până la sfârşitul celor 24 de luni. Chiar dacă lucrătorul B nu poate să finalizeze lucrarea din cauza unor evenimente neprevăzute, statul de origine a detaşării nu poate acorda o prelungire a perioadei iniţiale de detaşare care să continue imediat după cele 24 de luni. Singura modalitate în care se poate soluţiona această situaţie este încheierea de către instituţiile implicate a unui acord în temeiul articolului 16 (a se vedea punctul 12). În absenţa unui astfel de acord, detaşarea se va încheia după 24 de luni.

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 nu conţine nicio dispoziţie explicită privind cumulul perioadelor de detaşare în conformitate cu vechiul şi noul regulament. Cu toate acestea, intenţia clară a legiuitorului a fost să prelungească perioada maxima posibilă a detaşării până la 24 de luni. Prin urmare, în temeiul noilor regulamente, după ce un lucrător şi-a finalizat o perioadă de detaşare de 24 de luni în total, nu poate fi aprobată o nouă perioadă de detaşare pentru acelaşi lucrător, aceleaşi întreprinderi şi acelaşi stat membru (cu excepţia cazului în care există un acord în temeiul articolului 16). Următoarele exemple prezintă modul în care trebuie tratate perioadele finalizate în temeiul ambelor regulamente.

a) Formularul de detaşare E 101 emis din data de 1 mai 2009 până la 30 aprilie 2010 → este posibilă continuarea detaşării în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 până la 30 aprilie 2011.

b) Formularul de detaşare E 101 emis din data de 1 martie 2010 până la 28 februarie 2011 → este posibilă continuarea detaşării în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 până la 28 februarie 2012.

c) Formularul de detaşare E 101 emis din data de 1 mai 2008 până la 30 aprilie 2009 + formularul E 102 din data de 1 mai 2009 până la 30 aprilie 2010 → nu este posibilă detaşarea continuă în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 deoarece perioada maximă de detaşare de 24 de luni deja s-a încheiat.

d) Formularul de detaşare E 101 emis din data de 1 martie 2009 până la 28 februarie 2010 + formularul E 102 din data de 1 martie 2010 până la 28 februarie 2011 → nu mai este posibilă nicio prelungire suplimentară în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 deoarece perioada maximă de detaşare de 24 de luni deja s-a încheiat.

e) Cererea pentru o detaşare de la data de 1 aprilie 2010 până la 31 martie 2012. Această perioadă nu se încadrează în dispoziţiile privind detaşarea din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 deoarece este mai mare de 12 luni. Prin urmare, este necesar un acord în temeiul articolului 17.

15. Suspendarea sau întreruperea perioadei de detaşare

Suspendarea activităţii în timpul perioadei de detaşare, indiferent de motiv (concediu, boală, formare în cadrul întreprinderii de origine a detaşării etc.) nu constituie un motiv care ar putea să justifice prelungirea perioadei de detaşare pentru o perioadă echivalentă. Prin urmare, detaşarea se va finaliza la încheierea perioadei programate indiferent de numărul sau durata evenimentelor care au cauzat această suspendare a activităţii. Cu toate acestea, o derogare de la acest principiu este permisă în conformitate cu Decizia nr. A2 în situaţii speciale, dacă perioada de detaşare nu depăşeşte 24 de luni în total (a se vedea punctul 13). În cazul unei îmbolnăviri timp de o lună, perioada de detaşare, care iniţial fusese programată să dureze 24 de luni, nu poate fi prelungită la 25 de luni de la începutul detaşării. În cazul suspendării activităţii pe o perioadă mai îndelungată, persoanele implicate vor decide dacă menţin perioada de detaşare programată anterior sau dacă încetează detaşarea în vederea pregătirii unei noi detaşări a aceleiaşi persoane, luând în considerare pauza necesară de cel puţin două luni, după cum s-a precizat şi la punctul 13, sau a altei persoane dacă sunt îndeplinite criteriile relevante.

16. Comunicarea modificărilor care apar în timpul perioadei de detaşare

Lucrătorul detaşat şi angajatorul acestuia trebuie să informeze autorităţile din statul de origine a detaşării în privinţa oricăror modificări care au loc în timpul perioadei de detaşare, în special:

dacă detaşarea solicitată nu a mai avut, în cele din urmă, loc sau a fost încheiată înainte de termen;
dacă activitatea este întreruptă, în afară de cazurile de întreruperi scurte ca urmare a îmbolnăvirii, vacanţelor, cursurilor de formare etc. (a se vedea punctele 13 şi 15);
dacă lucrătorul detaşat a fost repartizat de către angajatorul său într-o altă întreprindere din statul de origine a detaşării, în special în cazul unei fuziuni sau al unei cesionări a întreprinderii.

Instituţia competentă din statul de origine a detaşării trebuie, dacă este necesar şi la cerere, să informeze autorităţile statului de angajare în cazul în care are loc oricare dintre evenimentele de mai sus.

17. Furnizarea informaţiilor şi monitorizarea conformităţii

Pentru a asigura utilizarea corectă a dispoziţiilor privind detaşarea, instituţiile competente din statele membre a căror legislaţie continuă să se aplice lucrătorilor trebuie să se asigure că atât angajatorilor, cât şi lucrătorilor detaşaţi li se pun la dispoziţie informaţii adecvate privind condiţiile care se aplică detaşării (de exemplu, prin intermediul broşurilor informative, site-urilor web), prin care aceştia sunt anunţaţi că pot face obiectul controalelor directe menite să verifice dacă condiţiile care au permis detaşarea continuă să existe. Oferind în acelaşi timp întreprinderilor şi lucrătorilor toate garanţiile pentru evitarea obstacolelor împotriva liberei circulaţii a lucrătorilor şi libertăţii de prestare a serviciilor, instituţiile competente din statele de origine a detaşării şi de angajare, individual sau împreună, îşi vor asuma răspunderea pentru toate iniţiativele privind verificarea existenţei şi a continuării condiţiilor ce caracterizează natura specifică a detaşării (relaţie directă, activităţi substanţiale, activitate similară, menţinerea mijloacelor de continuare a activităţii independente în statul de reşedinţă etc.). Procedurile care trebuie urmate atunci când autorităţile competente sunt în dezacord în ceea ce priveşte valabilitatea măsurilor aferente detaşării sau în ceea ce priveşte legislaţia adecvată care ar trebui aplicată în cazurile speciale, sunt stabilite în Decizia A1 a Comisiei administrative.

Partea II: Desfăşurarea de activităţi în două sau mai multe state membre

1. Care este sistemul de securitate socială aplicabil persoanelor care lucrează în mod obişnuit în două sau mai multe state membre?

Există o specială pentru persoanele care lucrează în mod obişnuit în două sau mai multe state membre. La fel ca toate regulile pentru stabilirea legislaţiei aplicabile, aceasta are rolul de a garanta aplicabilitatea legislaţiei unui singur stat membru în materie de securitate socială. În consecinţă, regulamentele prevăd că o persoană care lucrează în mod obişnuit în două sau mai multe state membre intră sub incidenţa următoarelor legislaţii:

(i) legislaţia statului membru de reşedinţă în cazul în care lucrează pentru acelaşi angajator în state membre diferite şi desfăşoară o parte substanţială a activităţii sale în statul membru de reşedinţă;

Exemplu:

Domnul X locuieşte în Spania. Angajatorul său îşi are sediul în Portugalia. Domnul X lucrează două zile pe săptămână în Spania şi trei zile în Portugalia. Întrucât domnul X lucrează două din cinci zile în Spania, acesta desfăşoară o „parte substanţială” a activităţii sale în această ţară. În acest caz, se aplică legislaţia din Spania.

(ii) legislaţia statului membru de reşedinţă în cazul în care este angajată de diferite întreprinderi sau de diferiţi angajatori al căror sediu sau loc de desfăşurare a activităţii se află în state membre diferite;

Exemplu:

Domnul Y locuieşte în Ungaria şi lucrează pentru doi angajatori, unul din Ungaria, iar celălalt din România. În Ungaria lucrează o zi pe săptămână, iar în restul săptămânii lucrează în România (4 zile). Întrucât domnul Y lucrează pentru angajatori diferiţi, stabiliţi în state membre diferite, Ungaria, ca stat membru de reşedinţă, este statul membru competent.

(iii) legislaţia statului membru în care întreprinderea angajatoare îşi are sediul sau locul de desfăşurare a activităţii în cazul în care persoana nu desfăşoară o parte substanţială a activităţii sale în statul membru de reşedinţă.

Exemplu:

Doamna Z este angajata unei întreprinderi din Grecia. În statul de reşedinţă, Bulgaria, lucrează o zi pe săptămână, iar în restul săptămânii lucrează în Grecia. Întrucât o zi pe săptămână reprezintă 20 % din activitate, doamna Z nu desfăşoară o „parte substanţială” a activităţii sale în Bulgaria. Se va aplica, deci, legislaţia din Grecia.

(iv) În cazul în care o persoană desfăşoară o activitate salariată în două sau mai multe state membre pentru un angajator cu sediul în afara teritoriului Uniunii Europene, iar persoana locuieşte într-un stat membru în care nu desfăşoară o activitate substanţială, aceasta intră sub incidenţa legislaţiei statului membru de reşedinţă.

Exemplu:

Doamna P locuieşte în Belgia. Întreprinderea la care este angajată îşi are sediul în Statele Unite. De obicei, doamna P lucrează în fiecare săptămână o jumătate de zi în Italia, trei zile în Franţa, iar o zi pe lună în Statele Unite. Pentru activităţile profesionale din Italia şi Franţa se aplică legislaţia din Belgia în temeiul articolului 14 alineatul (11) din Regulamentul nr. 987/2009.

Prin natura lor, aceste norme sunt similare celor prevăzute la articolul 14 din Regulamentul nr. 1408/71, dar într-o formă simplificată. Mai precis, normele revizuite elimină dispoziţiile speciale din Regulamentul nr. 1408/71 referitoare la membrii echipajului sau personalului de bord şi introduc noţiunea de „parte substanţială a activităţii”. Prin urmare, aceste norme se aplică unui număr mare de lucrători, inclusive ersoanelor care desfăşoară o activitate independentă (a se vedea secţiunea 9). De exemplu, personalul companiilor aeriene, şoferii de autocamion din sectorul transportului internaţional, conductorii de tren, curierii internaţionali, informaticienii şi alte categorii profesionale care lucrează, de exemplu, două zile într-un stat membru şi celelalte trei într-un alt stat membru, sunt acoperiţi, în ansamblu, de aceste norme. În cazul în care reşedinţa unei persoane care lucrează în mai multe state membre şi sediul sau locul de desfăşurare a activităţii angajatorului său se află în acelaşi stat membru, legislaţia acestui stat membru se va aplica întotdeauna. În acest caz, nu este necesar să se stabilească dacă în statul membru de reşedinţă se realizează sau nu o parte substanţială a activităţii. În temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, persoanele cărora li se acordă o prestaţie în bani sau ca o consecinţă a desfăşurării unei activităţi salariate sau independente se consideră că desfăşoară activitatea respectivă. O persoană căreia i se acordă simultan o prestaţie pe termen scurt dintr-un stat membru şi desfăşoară o activitate salariată într-un alt stat membru se consideră că desfăşoară două activităţi în două state membre diferite, caz în care se aplică prevederile de la articolul 13. În cazul în care prestaţia care se acordă în statul membru de reşedinţă decurge dintr-o „parte substanţială” a activităţilor persoanei, atunci aceasta se va supune legislaţiei statului membru de reşedinţă. Cu toate acestea, statele membre au convenit că persoanele cărora li se acordă ajutoare de şomaj în statul membru de reşedinţă şi care desfăşoară concomitent o activitate profesională sau comercială cu fracţiune de normă într-un alt stat membru ar trebui să se supună exclusiv legislaţiei statului membru de reşedinţă atât în ceea ce priveşte plata contribuţiilor, cât şi în ceea ce priveşte acordarea prestaţiilor, recomandând încheierea de acorduri privind această soluţie în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. În situaţia în care o persoană primeşte concomitent o prestaţie pe termen lung dintr-un stat membru şi desfăşoară o activitate într-un alt stat membru, nu se va considera că desfăşoară activităţi în două sau mai multe state membre, iar legislaţia aplicabilă se stabileşte în conformitate cu normele articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004.

2. Când o persoană poate fi considerată ca desfăşurând în mod obişnuit o activitate în două sau mai multe state membre?

Regulamentele prevăd că o persoană care „desfăşoară în mod obişnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre” este o persoană care:

(a) în timp ce îşi menţine o anumită activitate într-un stat membru, desfăşoară, în mod simultan, o activitate distinctă pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, indiferent de durata sau natura

respectivei activităţi distincte;

(b) exercită, în mod continuu, activităţi alternative, cu excepţia activităţilor de mică anvergură (marginale), în două sau mai multe state membre, indiferent de frecvenţa sau periodicitatea alternării. Dispoziţia a fost adoptată pentru a reflecta diversele cazuri deja tratate de Curtea de Justiţie a UE, intenţia fiind aceea de a include toate cazurile posibile de activităţi multiple cu un element transfrontalier şi de a face distincţie între activităţile desfăşurate pentru un singur angajator şi activităţile desfăşurate pentru doi sau mai mulţi angajatori al căror sediu sau loc de desfăşurare a activităţii se află pe teritoriul unor state membre diferite.

Prima situaţie [litera (a)] include cazurile în care activităţi suplimentare din state membre diferite sunt desfăşurate concomitent deoarece, în acelaşi timp, sunt în vigoare mai multe contracte de muncă. Cea de-a doua activitate sau activitatea suplimentară ar putea fi desfăşurată pe perioada concediului de odihnă, în weekend sau, în cazul activităţii cu fracţiune de normă, două activităţi diferite pentru doi angajatori diferiţi pot fi desfăşurate în aceeaşi zi. De exemplu, un vânzător dintr-un stat membru s-ar supune în continuare acestei prevederi în cazul în care ar lucra ca şofer de taxi în week-end într-un alt stat membru.

A doua situaţie [litera (b)] vizează persoanele cu un singur contract de muncă ce desfăşoară, în mod obişnuit, activităţi pentru angajatorul lor pe teritoriul mai multor state membre. Frecvenţa acestei alternări nu este relevantă. Cu toate acestea, pentru a evita o posibilă manipulare a legislaţiei aplicabile, activităţile de mica anvergură (marginale) se exclud. Aceasta contribuie la evitarea întrebuinţării incorecte a legislaţiei aplicabile dacă, de exemplu, un angajator încadrează o persoană numai într-un stat membru, însă, pentru a asigura aplicarea legislaţiei unui alt stat membru prin intermediul articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004, obligă persoana în cauză să lucreze pentru o foarte scurtă perioadă şi într-un alt stat membru. În aceste cazuri, activitatea de mică anvergură nu este luată în considerare în momentul stabilirii legislaţiei aplicabile.

Activităţile de mică anvergură (marginale) sunt activităţile cu caracter permanent, dar nesemnificative în termeni de timp şi rentabilitate economică. Se sugerează că, orientativ, activităţile reprezentând mai puţin de 5 % din timpul de lucru obişnuit al lucrătorului şi/sau mai puţin de 5 % din remuneraţia sa totală trebuie considerate activităţi de mică anvergură (marginale). De asemenea, natura activităţilor, cum ar fi activităţile secundare, care nu sunt independente şi care sunt desfăşurate la domiciliu sau în serviciul activităţii principale, poate sugera că acestea se referă la întreprinderi mici. O persoană care desfăşoară „activităţi de mică anvergură” (marginale) într-un stat membru şi, de asemenea, lucrează pentru acelaşi angajator într-un alt stat membru nu poate fi considerată că desfăşoară în mod obişnuit o activitate în două sau mai multe state membre şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. În acest caz, persoana este tratată, în sensul stabilirii legislaţiei aplicabile, ca desfăşurând o activitate într-un

singur stat membru. În cazul în care activitatea de mică anvergură determină afilierea la un sistem de securitate socială, contribuţiile se plătesc în statul membru competent pentru venitul global rezultat din toate activităţile desfăşurate. Ceea ce nu se menţionează în mod explicit este situaţia unei persoane care desfăşoară mai multe activităţi diferite, însă numai una la un anumit moment, fiind evident că aceste activităţi reprezintă doar angajamente alternative de foarte scurtă durată desfăşurate periodic. De exemplu, un cântăreţ de operă semnează un contract pe termen lung cu statul membru de reşedinţă, iar pentru sezonul de vară încheie un contract pe termen scurt cu un teatru de operă dintr-un alt stat membru. După executarea contractului pe termen scurt, acesta va încheia un nou contract cu un teatru de operă din statul membru de reşedinţă. Dacă se acceptă faptul că acest cântăreţ de operă va exercita în mod obişnuit astfel de activităţi pe termen scurt în străinătate şi ulterior va relua activitatea în statul membru de reşedinţă – aceste cazuri pot fi, de asemenea, considerate o activitate desfăşurată în mai multe state membre, iar legislaţia aplicabilă se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004 în coroborare cu articolul 14 alineatul (10) din Regulamentul nr. 987/2009. În ceea ce priveşte distincţia între activităţi multiple şi detaşare, durata şi natura activităţii dintr-unul sau mai multe state membre (fie cu caracter permanent, fie cu caracter ad-hoc ori temporar) este decisivă.

3. Cum este definită activitatea substanţială?

O „parte semnificativă a activităţii salariate” desfăşurată într-un stat membru înseamnă că o proporţie semnificativă a tuturor activităţilor persoanei salariate se desfăşoară în statul respectiv, fără să fie neapărat cea mai importantă a activităţilor respective. Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităţii unei persoane salariate este desfăşurată într-un stat membru, se ţine seama de următoarele criterii orientative:

timpul de lucru; şi/sau
remuneraţia

Dacă în contextul desfăşurării unei evaluări globale reiese că cel puţin 25 % din timpul de lucru al persoanei este desfăşurat în statul membru de reşedinţă şi/sau cel puţin 25 % din remuneraţia persoanei este obţinută în statul membru de reşedinţă, aceasta indică faptul că o parte semnificativă a tuturor activităţilor persoanei salariate se desfăşoară în statul respectiv. Deşi este obligatoriu să se ţină seama de timpul de lucru şi/sau de remuneraţie, acestea nu sunt exhaustive, alte criterii putând fi, de asemenea, luate în considerare. Este de responsabilitatea instituţiilor desemnate să ţină seama de toate criteriile relevante şi să realizeze o evaluare globală a situaţiei persoanei salariate înainte de a lua o decizie în privinţa legislaţiei aplicabile. Pe lângă criteriile de mai sus, atunci când se stabileşte statul membru a cărui legislaţie se va aplica, trebuie să se ţină seama şi de situaţia estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice. Cu toate acestea, performanţa anterioară constituie, de asemenea, o măsură sigură a comportamentului viitor şi, astfel, atunci când decizia nu poate fi întemeiată pe tipare planificate de lucru sau pe liste de serviciu, ar fi echitabil să se analizeze situaţia din ultimele 12 luni, analiză care să fie apoi utilizată pentru evaluarea activităţii substanţiale. În cazul unei întreprinderi abia recent înfiinţate, evaluarea poate fi întemeiată pe o perioadă de timp mai scurtă corespunzătoare.

De exemplu:

Domnul X este consultant în informatică. Acesta lucrează în Austria şi Belgia pentru o societate cu sediul în Belgia şi locuieşte în Austria, unde desfăşoară o parte semnificativă a activităţii sale, şi anume, cel puţin 25 % din activitatea sa se realizează în Austria şi/sau 25 % din remuneraţia sa rezultă de aici. Întrucât locuieşte în Austria şi îndeplineşte cerinţa potrivit căreia o parte semnificativă a activităţii sale salariate se desfăşoară în Austria, se aplică legislaţia statului respectiv. A se vedea secţiunea 1 punctul (i) de mai sus. Dacă, pe de altă parte, s-ar realiza în Austria mai puţin de 25 % din

activitate (sau din remuneraţia obţinută), legislaţia aplicabilă ar fi cea a statului membru în care societatea îşi are sediul sau locul de desfăşurare a activităţii. Doamna Y este avocat şi lucrează în Austria pentru un cabinet de avocatură cu sediul în Austria şi, de asemenea, lucrează în Slovacia pentru un alt cabinet de avocatură cu sediul în Slovacia. Doamna Y locuieşte în Ungaria, deci legislaţia aplicabilă este legislaţia din Ungaria. A se vedea secţiunea 1 punctul (ii) de mai sus. Doamna Z este avocat şi lucrează pentru două cabinete de avocatură diferite, unul în Italia, iar celălalt în Slovenia, acesta din urmă fiind şi statul de reşedinţă al doamnei Z. Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşoară în Italia şi nu îndeplineşte cerinţa activităţii substanţiale în statul său de reşedinţă. Cu toate acestea, legislaţia care se aplică este cea a statului de reşedinţă, deoarece doamna Z este angajata a două societăţi diferite al căror loc de desfăşurare a activităţii se află în state membre diferite. A se vedea secţiunea 1 punctul (ii) de mai sus. Domnul P este pilot. Acesta lucrează pentru o societate cu sediul în Franţa de unde îşi primeşte şi remuneraţia. Domnul P locuieşte în Spania, însă nu desfăşoară o parte semnificativă a activităţii sale în acest stat. Legislaţia aplicabilă este cea din Franţa. A se vedea secţiunea 1 punctul (iii) de mai sus. Domnul T este angajatul unei societăţi cu sediul în Ţările de Jos, însă nu a lucrat niciodată în Ţările de Jos. Societatea furnizează şoferi de autocamion mai multor societăţi de transporturi internaţionale. Angajatul nu lucrează în Ţările de Jos şi nici în Polonia, statul său de reşedinţă. Întrucât nu desfăşoară nicio parte a activităţii sale în statul membru de reşedinţă, se aplică legislaţia din Ţările de Jos.

4. Activitatea substanţială şi lucrătorii din sectorul transporturilor internaţionale

Astfel cum s-a menţionat deja, normele specifice aplicabile lucrătorilor din sectorul transporturilor internaţionale prevăzute în Regulamentul nr. 1408/71 nu au fost preluate de noile regulamente. În consecinţă, aceleaşi dispoziţii generale care se aplică persoanelor salariate care lucrează în două sau mai multe state membre se aplică şi în cazul lucrătorilor din sectorul transporturilor internaţionale. Această secţiune a ghidului este menită să ofere asistenţă în ceea ce priveşte tratarea regimurilor de lucru specifice care se aplică în sectorul transporturilor internaţionale. Cu toate acestea, dacă dintr-o evaluare iniţială reiese în mod clar că un lucrător desfăşoară o activitate substanţială în statul de reşedinţă, nu ar mai fi necesar ca instituţiile să aplice criteriile speciale propuse la paragrafele următoare. În evaluarea „părţii substanţiale a activităţii” pentru acest grup de lucrători, se consideră că timpul de lucru este cel mai adecvat criteriu pe care să se bazeze o decizie. Cu toate acestea, se recunoaşte că este posibil ca determinarea împărţirii activităţii între două sau mai multe state membre să nu fie întotdeauna la fel de simplă pentru lucrători din transporturi ca pentru angajaţii „standard”. În consecinţă, o examinare mai atentă a regimurilor de lucru se poate dovedi necesară pentru a stabili legislaţia aplicabilă în cazurile în care programul de lucru din statul membru de reşedinţă este dificil de estimat. Unii lucrători din transporturi au stabilite tipare de lucru, rute de parcurs şi durate estimate ale transportului. O persoană care urmăreşte să obţină o decizie privind legislaţia aplicabilă ar trebui să prezinte argumente rezonabile (de exemplu, prin furnizarea listelor de serviciu sau a calendarelor de călătorie sau a altor informaţii) pentru a împărţi activitatea între timpul alocat desfăşurării activităţii în statul de reşedinţă şi timpul alocat desfăşurării de activităţi în alte state membre. Atunci când programul de lucru din statul membru de reşedinţă nu este disponibilă sau când circumstanţele nu stabilesc în mod clar desfăşurarea unei părţi substanţiale a activităţii în statul membru de reşedinţă, se poate utiliza o metodă diferită de cea a programului de lucru pentru a stabili dacă în statul membru de reşedinţă se desfăşoară sau nu o parte substanţială a activităţii. În acest sens, se sugerează defalcarea activităţii în elemente sau incidente diferite şi adoptarea unei hotărâri privind amploarea activităţii din statul de reşedinţă pe baza numărului de elemente înregistrate în statul respectiv ca procent din numărul total de incidente dintr-o anumită perioadă (conform descrierii de la secţiunea 3, evaluarea ar trebui să se bazeze cât mai mult pe tiparele de lucru dintr-o perioadă de 12 luni) În cazul transportului rutier, s-ar putea pune accent pe numărul de încărcări şi descărcări de mărfuri şi diferitele ţări în care aceste operaţiuni au loc, astfel cum se ilustrează în exemplul următor.

Exemplul 1:

Un şofer de autocamion locuieşte în Germania şi este angajat de o societate de transport din Olanda. Activităţile lucrătorului se defăşoară în principal în Olanda, Belgia, Germania şi Austria. Într-o perioadă dată, de exemplu, o săptămână (am considerat o săptămână din considerente de simplitate, însă se poate opta pentru altă perioadă30), acesta încarcă şi descarcă autocamionul de câte cinci ori. În total, există 10 elemente (5 încărcări, 5 descărcări). În cursul acestei săptămâni, efectuează o încărcare şi o descărcare în Germania, statul său de reşedinţă. Aceasta însumează două elemente care reprezintă 20 % din total, indicând, astfel, că în statul de reşedinţă nu se desfăşoară o parte substanţială a activităţii salariate. Prin urmare, se va aplica legislaţia din Olanda, deoarece acesta este statul membru în care îşi are sediul angajatorul. În cazul companiilor aeriene, în locul numărului de încărcări şi descărcări, se poate utiliza numărul de decolări şi aterizări, precum şi locaţiile acestora.

Exemplul 2:

Un membru al echipajului de zbor al unei companii aeriene care locuieşte în Regatul Unit este încadrat de un angajator al cărui sediu/loc de desfăşurare a activităţii se află în Olanda. Acesta îşi începe şi încheie programul la o bază (def. - locul de îmbarcare şi debarcare) din Amsterdam, deplasarea la şi de la locul de muncă nefăcând parte din programul de lucru. În cursul unei singure zile acesta zboară pe ruta Amsterdam – Londra – Amsterdam Barcelona – Amsterdam – Roma – Amsterdam. Pe parcursul acestei zile există 12 elemente. O şesime din activitate (o aterizare şi o decolare) se realizează în Regatul Unit, ceea ce nu constituie o parte substanţială a activităţii. Prin urmare, se va aplica legislaţia din Olanda, deoarece acesta este statul membru în care îşi are sediul angajatorul. Având în vedere gama largă de regimuri de lucru posibile în acest sector, ar fi imposibil să se propună un sistem de evaluare care să acopere toate situaţiile. În momentul evaluării unei activităţi substanţiale, regulamentele prevăd în mod special o evaluare a timpului de lucru şi a remuneraţiei. Cu toate acestea, regulamentele stipulează ca acestea să fie utilizate ca indicatori în

cadrul unei evaluări globale a situaţiei unei persoane. În consecinţă, instituţiile desemnate responsabile pentru stabilirea legislaţiei aplicabile pot utiliza alte criterii de evaluare decât cele 30 Scopul acestui interval de timp este pur ilustrativ şi nu prejudecă stabilirea perioadei de 12 luni în acest sens. Acest aspect este discutat în cadrul secţiunii 3. prezentate în regulamente şi prezentul ghid pe care le consideră mai adecvate situaţiilor particulare cu care se confruntă.

5. Pentru ce perioadă ar trebui evaluată activitatea substanţială ?

A se vedea punctul 3. Cum este definită activitatea substanţială.

6. Ce se întâmplă în cazul modificării listelor de serviciu sau a tiparelor de lucru?

Este recunoscut că regimurile de lucru, de exemplu, pentru lucrătorii din sectorul transporturilor internaţionale se pot modifica frecvent. Nu ar fi nici practic, nici în interesul lucrătorului să se analizeze legislaţia aplicabilă de fiecare dată când se modifică lista de serviciu. În consecinţă, odată adoptată o decizie privind legislaţia aplicabilă, aceasta nu ar trebui, în principiu şi cu condiţia ca informaţiile puse la dispoziţie de angajator sau de persoana în cauză să fie reale, să fie revizuită cel puţin în cursul următoarelor 12 luni. Aceasta nu aduce atingere dreptului unei instituţii de a revizui o decizie adoptată în cazul în care consideră că aceasta este întemeiată. Obiectivul este acela de a asigura stabilitatea juridică şi de a evita aşa-numitul effect de „yo-yo”, în special pentru lucrătorii foarte mobili, cum ar fi cei din sectorul transporturilor internaţionale.

Prin urmare:

Legislaţia aplicabilă în temeiul articolului 13 alineatul (1) al Regulamentului nr. 883/2004 se stabileşte şi, în principiu, rămâne stabile pentru următoarele 12 luni calendaristice.
Se ia în considerare situaţia estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice.
În cazul în care nu există indicii ale unor modificări substanţiale ale tiparelor de lucru în următoarele 12 luni, instituţia desemnată îşi întemeiază evaluarea globală a activităţii desfăşurate în ultimele 12 luni, pe care outilizează pentru a preconiza situaţia pentru următoarele 12 luni.
Cu toate acestea, în cazul în care persoana în cauză consideră că situaţia sa din punct de vedere al tiparului de lucru s-a modificat sau se va modifica substanţial, persoana în cauză sau angajatorul acesteia poate solicita o reevaluare a legislaţiei aplicabile, înainte de expirarea perioadei de 12 luni.
În cazul în care nu există activitate profesională derulată anterior sau raporturile de muncă durează mai puţin de 12 luni, singura opţiune posibilă este aceea de a utiliza datele deja disponibile şi de a solicita persoanelor în cauză să furnizeze orice informaţii relevante. În practică, aceasta ar conduce la utilizarea tiparelor de lucru stabilite la începutul raporturilor de muncă sau a activităţii preconizate pentru următoarele 12 luni.

Trebuie remarcat că regimurile prezentate în cadrul acestei secţiuni se referă numai la tiparul de lucru al unui angajat. În cazul în care se produce orice altă modificare semnificativă în situaţia unei persoane în termen de 12 luni de la adoptarea deciziei privind legislaţia aplicabilă, de exemplu, schimbarea locului de muncă sau a domiciliului, lucrătorul şi/sau angajatorul său au obligaţia de a informa în acest sens instituţia desemnată pentru a reanaliza aspectele privind determinarea legislaţiei aplicabile. După cum s-a precizat deja, revizuirea unei decizii privind legislaţia aplicabilă este, desigur, întotdeauna privilegiul exclusiv al instituţiei desemnate în cazul în care consideră că aceasta este întemeiată. În cazul în care, în cursul analizei iniţiale a solicitării de stabilire a legislaţiei aplicabile, nu au fost furnizate informaţii eronate în mod intenţionat, atunci orice modificări rezultate dintr-o astfel de revizuire ar trebui să producă efecte numai de la data curentă.

7. Stabilirea sediului sau a locului de desfăşurare a activităţii

În cazul în care o persoană salariată care lucrează în mai multe state membre nu desfăşoară o parte substanţială a activităţii sale în statul membru de reşedinţă, atunci se aplică legislaţia statului membru în care angajatorul sau întreprinderea angajatoare îşi are sediul sau locul de desfăşurare a activităţii. Termenul de „sediu sau loc de desfăşurare a activităţii” nu este definit în Regulamentul nr. 883/2004, însă există numeroase orientări în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi în alte regulamente UE pentru a veni în sprijinul factorilor de decizie în stabilirea locaţiei sau a locului de desfăşurare a activităţii întreprinderii angajatoare. Ca principiu general, operaţiunile de tip „paravan”, în care asigurarea socială a angajaţilor este asociată unei societăţi care desfăşoară exclusiv activităţi de administrare fără a fi transferate atribuţiile decizionale efective, nu ar trebui considerate ca îndeplinind cerinţele din acest domeniu. Următoarele orientări sunt menite să asiste instituţiile în evaluarea cererilor în care acestea consideră că este posibil să se confrunte cu o operaţiune de tip „paravan”. Într-o cauză privind domeniul impozitării (Planzer Luxembourg Sarl C-73/06), Curtea de Justiţie s-a pronunţat că termenul de „sediu” înseamnă locul în care sunt adoptate deciziile esenţiale privind direcţia generală a unei societăţi şi unde sunt exercitate funcţiile de administrare centrală a acesteia. Curtea de Justiţie a dezvoltat această decizie în următorii termeni: „Determinarea sediului sau a locului de desfăşurare a activităţii economice a unei societăţi presupune luarea în considerare a mai multor factori, cei mai importanţi fiind sediul legal locul în care se află sediul administrativ, locul în care se reunesc administratorii societăţii şi acela, de obicei identic, în care se decide politica generală a acestei societăţi. Alte elemente, precum domiciliul administratorilor, locul întrunirii adunărilor generale, de păstrare a documentelor administrative şi contabile şi de derulare principal a activităţilor financiare, în special bancare, pot fi, de asemenea, luate în considerare.”

Termenul de „sediu social sau loc de desfăşurare a activităţii” poate fi diferit de la un sector la altul şi poate fi adaptat în funcţie de domeniul în care se aplică, spre exemplu, în operarea de servicii aeriene sau în sectorul transportului rutier. Având în vedere cele de mai sus, este evident că, pentru a fi considerat drept sediu social sau loc de desfăşurare a activităţii unei întreprinderi, trebuie îndeplinite o serie de condiţii. Se propune analizarea următoarelor criterii de către instituţia locului de reşedinţă, pe baza informaţiilor disponibile, sau în strânsă cooperare cu instituţia din statul membru în care angajatorul îşi are sediul sau locul de desfăşurare a activităţii:

locul în care întreprinderea în care îşi are sediul social şi administraţia;
perioada de timp de la înfiinţarea întreprinderii în statul membru;
numărul de angajaţi cu atribuţii de ordin administrativ care lucrează în cadrul biroului în cauză;
locul în care sunt încheiate majoritatea contractelor cu clienţii;
biroul care dictează politica societăţii şi chestiunile operaţionale;
locul în care se exercită principalele funcţii financiare, inclusive bancare;
locul desemnat în temeiul regulamentelor UE ca fiind responsabil pentru gestionarea şi păstrarea evidenţelor impuse de reglementările care vizează domeniul de activitate al întreprinderii;
locul de recrutare a lucrătorilor.

Dacă, ţinând seama de criteriile prezentate mai sus, instituţiile nu pot elimina complet suspiciunea că sediul reprezintă o operaţiune „paravan”, atunci persoana în cauză ar trebui să fie supusă legislaţiei statului membru în care se află locaţia cu care aceasta are cele mai strânse raporturi în ceea ce priveşte desfăşurarea unei activităţi salariate. Această locaţie este considerată a fi sediul social sau locul de desfăşurare a activităţii la care este încadrată persoana în cauză în sensul regulamentelor. În cadrul acestui proces, nu trebuie omis faptul că sediul respectiv angajează efectiv persoana în cauză, cu care se stabileşte un raport direct în sensul părţii I.4 a prezentului ghid.

8. Ce proceduri trebuie să urmeze o persoană în cazul în care îşi desfăşoară activitatea în două sau mai multe state membre?

O persoană angajată în mod obişnuit în două sau mai multe state membre trebuie să informeze cu privire la acest lucru instituţia desemnată din statul membru de reşedinţă. O instituţie dintr-un alt stat membru care primeşte, în mod eronat, o astfel de notificare trebuie să o transmită, fără întârziere, instituţiei desemnate din statul membru de reşedinţă al persoanei. În cazul în care există o divergenţă de opinii între instituţiile din două sau mai multe state membre legată de reşedinţa persoanei în cauză, aceasta ar trebui mai întâi soluţionată între instituţii prin utilizarea procedurii şi a documentelor electronice structurate (DES) relevante în vederea stabilirii statului membru de reşedinţă. Instituţia desemnată din statul membru de reşedinţă trebuie să stabilească statul membru a cărui legislaţie să se aplice, ţinând seama, totodată, de procedurile prevăzute în prezentul ghid. Legislaţia aplicabilă trebuie stabilită fără întârziere şi, iniţial, aceasta trebuie să aibă caracter provizoriu. Instituţia locului de reşedinţă trebuie să informeze ulterior instituţiile desemnate din fiecare stat membru în care se desfăşoară o activitate şi în care angajatorul îşi are sediul sau locul de desfăşurare a documente la care autoritatea competentă trebuie să aibă acces pentru a stabili conformitatea cu condiţiile prevăzute în Regulamentul nr. 1071/2009. activităţii cu privire la această determinare prin intermediul DES-urilor corespunzătoare. Legislaţia aplicabilă devine definitivă în cazul în care nu este contestată în termen de două luni de la data la care instituţia desemnată din statul membru de reşedinţă informează instituţiile desemnate din celelalte state member implicate cu privire la această determinare. Atunci când legislaţia care urmează a fi aplicată a fost deja convenită între statele membre în cauză în temeiul articolului 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 987/2009, se poate formula de la început o decizie definitivă. În aceste situaţii, nu se va aplica cerinţa privind luarea unei decizii provizorii. Instituţia competentă din statul membru a cărui legislaţie este stabilită ca fiind aplicabilă informează fără întârziere persoana în cauză în acest sens. Instituţia poate utiliza fie o scrisoare, fie documentul portabil A1 (certificat privind legislaţia în materie de securitate socială care se aplică titularului). În cazul în care instituţia competentă emite un document portabil A1 pentru a informa persoana cu privire la legislaţia aplicabilă, aceasta poate face acest lucru fie cu titlu provizoriu, fie cu titlu definitiv. În cazul în care instituţia emite un document portabil A1 pentru a indica faptul că determinarea legislaţiei are caracter provizoriu, aceasta trebuie să emită un nou document portabil A1 persoanei în cauză odată ce stabilirea a devenit definitivă. De asemenea, o instituţie poate opta să emită imediat un document portabil cu titlu definitiv pentru a informa persoana în cauză, însă, în cazul în care competenţa acestui stat membru este contestată, iar competenţa finală diferă de cea initial stabilită de instituţia desemnată din statul membru de reşedinţă, atunci documentul portabil A1 trebuie retras imediat şi înlocuit cu un document portabil A1 emis de statul membru care a fost stabilit în cele din urmă ca fiind competent. Mai multe informaţii cu privire la documentul portabil A1 sunt disponibile în Orientările privind utilizarea documentelor portabile. O persoană angajată în mod obişnuit în două sau mai multe state membre care nu notifică instituţia desemnată din statul membru în care locuieşte cu privire la această situaţie se va supune, de asemenea, procedurilor de la articolul 16 din Regulamentul nr. 987/2009 de îndată ce instituţia din statul membru de reşedinţă este informată cu privire la situaţia persoanei.

9. Ce se întâmplă cu persoanele care desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre?

Există o prevedere specială pentru persoanele care desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre care stipulează că o persoană aflată în această situaţie intră sub incidenţa:

legislaţiei statului membru de reşedinţă în cazul în care persoana desfăşoară o parte substanţială a activităţii sale în statul membru respectiv;
legislaţiei statului membru în care se află centrul de interes al activităţii sale în cazul în care nu locuieşte într-unul dintre statele membre în care îşi desfăşoară o parte substanţială a activităţii sale.

Criteriile de evaluare a activităţii substanţiale şi a centrului de interes al unei personae sunt prezentate în secţiunile 11 şi 13.

10. Când se poate considera că o persoană desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre?

O persoană care „desfăşoară în mod obişnuit o activitate independentă în două sau mai multe state membre” este, în special, o persoană care desfăşoară în mod simultan sau alternativ una sau mai multe activităţi independente separate pe teritoriile a două sau mai multe state membre. Natura activităţilor nu este relevantă la momentul determinării, însă nu se ţine seama de activităţile de mică anvergură sau auxiliare care sunt nesemnificative în termeni de timp şi rentabilitate economică pentru determinarea legislaţiei aplicabile în temeiul titlului II din Regulamentul nr. 883/2004. Activităţile rămân relevante pentru aplicarea legislaţiei naţionale în materie de securitate socială; în cazul în care activitatea de mică anvergură determină afilierea la sistemul de securitate socială, contribuţiile se plătesc în statul membru competent pentru venitul global rezultat din toate activităţile desfăşurate. Trebuie avut în vedere să nu se facă confuzie între detaşările temporare prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004 şi dispoziţiile privind persoanele care desfăşoară o activitate în două sau mai multe state membre. În prima situaţie, persoana desfăşoară o activitate într-un alt stat membru pentru o perioadă determinată. În a doua situaţie, activităţile desfăşurate în state membre diferite reprezintă o parte obişnuită a modului în care persoana îşi exercită activitatea independentă.

11. Cum este definită o parte substanţială a activităţii independente?

O „parte substanţială a activităţii independente” desfăşurate într-un stat membru de reşedinţă înseamnă că o proporţie semnificativă a tuturor activităţilor persoanei care exercită o activitate independentă este desfăşurată în statul respectiv, fără ca aceasta să fie neapărat cea mai importantă a activităţilor respective. Pentru a stabili dacă o parte substanţială a activităţii unei persoane care exercită o activitate independentă este desfăşurată într-un stat membru, trebuie să se ţină seama de:

cifra de afaceri;
timpul de lucru;
numărul de servicii prestate; şi/sau
venit

Dacă în contextul desfăşurării unei evaluări globale reiese că un procent de cel puţin 25 % dintre criteriile de mai sus sunt îndeplinite, aceasta indică faptul că o parte semnificativă a tuturor activităţilor persoanei se desfăşoară în statul membru de reşedinţă. Deşi este obligatoriu să se ţină seama de aceste criterii, ele nu sunt exhaustive, putând fi luate în considerare şi alte criterii.

Exemplu:

Un zidar X desfăşoară activităţi independente în Ungaria, care este şi statul său de reşedinţă. Uneori, în week-end, acesta îşi oferă serviciile ca persoană ce desfăşoară o activitate independent unei societăţi agricole din Austria. Zidarul X lucrează cinci zile pe săptămână în Ungaria şi cel mult două zile pe săptămână în Austria. Prin urmare, X desfăşoară o parte substanţială a activităţilor sale în Ungaria, iar legislaţia aplicabilă este legislaţia ungară.

12. Ce proceduri trebuie să urmeze o persoană care desfăşoară o activitate independentă în cazul în care lucrează în două sau mai multe state membre?

Procedurile de urmat în vederea stabilirii legislaţiei aplicabile în cazul unei personae care desfăşoară o activitate independentă şi care lucrează în două sau mai multe state membre sunt identice cu cele care se aplică în cazul unei persoane salariate, astfel cum se prezintă la secţiunea 8. de mai sus. Persoana care desfăşoară o activitate independentă ar trebui să contacteze în nume propriu instituţia din statulmembru de reşedinţă.

13. Ce criterii se aplică în vederea stabilirii centrului de interes al activităţilor?

În cazul în care o persoană nu locuieşte într-unul dintre statele membre în care îşi desfăşoară o parte substanţială a activităţii, aceasta intră sub incidenţa legislaţiei statului membru în care se află centrul de interes al activităţilor sale. Centrul de interes al activităţilor trebuie stabilit ţinând seama de toate aspectele legate de activităţile persoanei respective, în special de următoarele criterii:

localitatea în care se află sediul stabil şi permanent de unde persoana în cauză îşi desfăşoară activităţile;
natura obişnuită sau durata activităţilor desfăşurate;
numărul de servicii prestate; şi
intenţia persoanei în cauză, aşa cum rezultă din toate circumstanţele.

Pe lângă criteriile de mai sus, atunci când se stabileşte legislaţia statul membru a cărui legislaţie să se aplice, trebuie să se ţină seama şi de situaţia estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice. De asemenea, performanţa anterioară poate fi luată în considerare în măsura în care prezintă o imagine suficient de corectă a activităţii independente desfăşurate de persoana în cauză.

De exemplu:

Doamna XY desfăşoară activităţi independente. Partea substanţială a activităţilor sale este desfăşurată în Austria, însă doamna XY exercită o activitate independentă şi în Slovacia. Statul membru de reşedinţă este Austria. Legislaţia din Austria este aplicabilă deoarece aceasta locuieşte şi desfăşoară o parte substanţială a activităţilor sale în acest stat membru. Domnul YZ desfăşoară o activitate independentă. Acesta îşi desfăşoară o parte a activităţii în Belgia şi o parte în Olanda. Domnul YZ locuieşte în Germania. Nu deţine un sediu stabil permanent, însă lucrează în mare parte în Olanda, stat în care realizează cea mai mare parte a venitului său. Intenţionează să îşi stabilească afacerea în Olanda, fiind în curs de a obţine un sediu permanent. Domnul YZ se supune legislaţiei olandeze deoarece nu locuieşte în niciunul dintre statele membre în care îşi desfăşoară activitatea, dar intenţia sa, susţinută de circumstanţe, inclusiv de planurile sale viitoare, este de a stabili în Olanda centrul de interes al activităţii sale.

14. În ce situaţie se află o persoană care este salariată, dar desfăşoară şi o activitate independentă în state membre diferite?

O persoană care desfăşoară, în mod obişnuit, o activitate salariată şi o activitate independentă în state membre diferite, intră sub incidenţa legislaţiei statului membru în care desfăşoară activitatea salariată. Atunci când, pe lângă activitatea independentă, persoana desfăşoară şi o activitate salariată în mai multe state membre, se vor aplica criteriile prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, prezentate la secţiunea 1.

15. Există reglementări speciale în vigoare pentru o persoană care lucrează în două sau mai multe state membre în cazul căreia legislaţia aplicabilă a fost deja determinată în temeiul Regulamentului nr. 1408/71?

Articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că, în cazul în care, ca urmare a aplicării noului regulament, o persoană trebuie să fie supusă legislaţiei unui alt stat membru decât cel deja stabilit în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71, decizia anterioară va continua să se aplice cu condiţia ca situaţia relevantă să nu se modifice. Prima cerinţă pentru aplicarea articolului 87 alineatul (8) este aceea că, în urma intrării în vigoare a Regulamentului nr. 883/2004, o persoană este supusă legislaţiei unui alt stat membru decât cel deja stabilit în conformitate cu titlul II din Regulamentul nr. 1408/71. Cea de-a doua cerinţă a articolului 87 alineatul (8) este aceea ca situaţia relevantă să rămână neschimbată. Scopul acestei prevederi este acela de a preveni modificărea frecventă a legislaţiei aplicabile ca efect al intrării în vigoare a noului regulament şi de a permite o „aterizare lină” pentru persoana în cauză în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă în cazul în care există o discrepanţă între legislaţia aplicabilă (statul membru competent) în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 şi legislaţia aplicabilă în temeiul Regulamentului nr. 883/2004. Dezbaterile din cadrul Comisiei administrative au arătat că toate instituţiile desemnate trebuie să elaboreze şi să aplice coerent norme simple astfel încât criteriile utilizate să fie percepute ca echitabile, funcţionale şi transparente. În temeiul Regulamentului nr. 1408/71, instituţia desemnată a statului membru competent are obligaţia de a emite un certificat persoanei în cauză care să ateste că aceasta intră sub incidenţa legislaţiei sale (articolul 12a din Regulamentul nr. 574/72). În temeiul Regulamentului nr. 883/2004, instituţia desemnată din statul membru competent informează, de asemenea, persoana în cauză şi emite, la cerere, un atestat privind legislaţia aplicabilă [articolul 16 alineatul (5) şi articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009]. Întrucât ultimul stat membru competent stabilit în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 şi care a emis certificatul privind 38 Comisia administrativă a convenit că articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004 se aplică şi pentru barcagii de pe Rin în cazul cărora legislaţia aplicabilă a fost stabilită anterior în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71. legislaţia aplicabilă dispune de cele mai bune mijloace pentru a verifica dacă situaţia a rămas neschimbată după intrarea în vigoare a Regulamentului nr.

883/2004, s-a convenit ca:

Dacă este cazul, ultimul stat membru competent stabilit în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 şi care a emis certificatul privind legislaţia aplicabilă (formularul E101) evaluează măsura în care situaţia relevantă rămâne neschimbată şi furnizează un nou atestat privind legislaţia aplicabilă în cazul în care situaţia nu s-a modificat (documentul portabil A1).

O schimbare a situaţiei relevante se referă la situaţia de fapt a persoanei în cauză care a fost decisivă pentru cea mai recentă determinare a legislaţiei aplicabile în temeiul Regulamentului nr. 1408/71. Prin urmare:

Schimbarea „situaţiei relevante” la care se face referire la articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004 înseamnă că după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 883/2004, unul dintre criteriile/elementele decisive pentru stabilirea legislaţiei aplicabile în temeiul Titlului II din regulamentul nr. 1408/71 s-a modificat, iar aceast schimbare ar face ca persoana în cauză să se supună legislaţiei unui stat membru altul decât cel mai recent stabilit în conformitate cu Titlul II din Regulamentul nr. 1408/71. Ca regulă, un nou loc de muncă, în sensul schimbării angajatorului, rezilierea unuia dintre contractele de muncă sau schimbarea transfrontalieră a reşedinţei reprezintă o schimbare a situaţiei relevante. În cazurile în care există diferenţe de opinii, instituţiile implicate încearcă să găsească o soluţie comună.
Expirarea unui atestat privind legislaţia aplicabilă (formularul E101, documentul portabil A1) nu se consideră a fi o schimbare a „situaţiei relevante”.
persoană care doreşte să intre sub incidenţa legislaţiei statului membru care ar fi aplicabilă în temeiul Regulamentului nr. 883/2004 trebuie să adreseze o cerere în conformitate cu articolul 87 alineatul (8) din prezentul regulament instituţiei desemnate din acel stat membru sau instituţiei desemnate din statul membru de reşedinţă în cazul în care aceasta desfăşoară o activitate în două sau mai multe state membre.

Exemplu:

Începând cu data de 1 ianuarie 2010, o persoană desfăşoară o activitate salariată pentru un singur angajator în Franţa, statul în care locuieşte, şi în Spania, statul în care se află sediul angajatorului. În Franţa, aceasta exercită numai 15 % din activitate. Franţa este statul membru competent numai în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, însă nu şi în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004. Aceasta înseamnă că se aplică articolul 87 alineatul (8) şi că persoana continuă să se supună legislaţiei franceze după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 883/2004, cu excepţia cazului în care optează pentru legislaţia din Spania în virtutea articolului 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004. În ceea ce priveşte aplicarea Regulamentelor nr. 883/2004 şi 987/2009 pe baza articolului 90 din Regulamentul nr. 883/2004, trebuie menţionat că, ori de câte ori există o relaţie care implică Elveţia sau statele membre SEE sau activităţi, indifferent de proporţia lor, care se realizează în Elveţia sau în cadrul SEE, se aplică Regulamentul nr. 1408/71 în ansamblul său până când acordurile corespunzătoare sunt modificate în temeiul Regulamentului nr. 883/2004.

După cum s-a precizat anterior, o persoană în cazul căreia legislaţia aplicabilă a fost stabilită în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71 poate solicita să intre sub incidenţa legislaţiei aplicabile în temeiul Regulamentului nr. 883/2004. În cazul în care persoana a depus cererea până la data de 31 iulie 2010, schimbarea legislaţiei aplicabile ar trebui să producă efecte începând cu data de 1 mai 2010, adică data de la care noile regulamente au devenit aplicabile. Dacă cererea a fost primită ulterior datei de 31 iulie 2010, adică după trei luni de la data la care noile regulamente au devenit aplicabile, orice decizie formulată produce efecte din prima zi a lunii următoare celei în fost depusă cererea.

Posting of Workers in Europe 2020/2021

Taxation of Cross-Border Services in 2020-2021

Entsendung von Arbeitnehmern auf Baustellen in Deutschland

Arbeitnehmerentsendung nach Deutschland 2020/2021

Arbeitnehmerüberlassung nach Deutschland 2020-2021

European-Employers.eu

Posting of workers – law and practice in the EU

Our president

Quick Menu

Formular de căutare

Ghid practic